O întâmplare în vacanţa de vară

O compunere despre o întâmplare din vacanţa mare, pe care am petrecut-o la bunici. Compunerea este scrisă de Mitoi Andreea, din Oradea, elevă în clasa a IV-a.

Era o zi frumoasă de vară din vacanţa mare. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram la bunici. După ce m-am dat jos din pat, am înştiinţat-o pe bunica, că vreau să fac o plimbare prin natură. Ea mi-a aprobat dorinţa şi mi-a pregătit merinde. Am plecat la drum mai devreme, pentru că soarele era pregătit să mă stropească cu lacrimile sale de foc. Cum am urcat dealul din spatele casei, dintr-o dată mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul mi se părea mai frumos. Regele soare îşi impusese stăpânirea pe marele albastru, cerul. Roua rece a dimineţii era aşternută pe iarba verde şi pufoasa. Stoluri de păsări zburau deasupra mea, împreuna cu fluturi de diverse culori, care dansau în aer.

Cerul senin, de un albastru pur şi răcoarea dimineţii, care se făcea simţită prin hainele cu care eram îmbrăcat, mă îndemna la visare. Am mai stat un timp şi am admirat natura din picioare. Apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii - un stejar înalt şi bătrân cât lumea, a cărei înălţime te ameţeşte doar când te uiţi la el. M-am aşezat şi dintr-o dată, din spate, am auzit un lătrat. M-am speriat de mama focului. Primul gând a fost să mă urc în copacul copilăriei mele, stejarul cel bătrân. Dar am renunţat. Fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Era drăgălaşul meu câine, Bobiţă. Sperietura a fost cumplită. Chiar şi după ce l-am luat în braţe pe Bobiţă, inima îmi bătea atât de tare, de parcă ar fi vrut să-mi iasă din piept. Abia când Bobiţă a început să mă lingă vesel pe mână, m-am liniştit. Dintr-o dată, Bobiţă a început să alerge de colo-colo şi să latre voios. Parcă vroia să-mi spună ceva. Am hotărât să îl urmez. Spre surprinderea mea, căţelul m-a condus către casă. În curtea bunicilor, tocmai sosiseră părinţii mei. După ce m-au îmbrăţişat, mi-au comunicat că au o surpriză pentru mine, un codou pe care mi-l doresc de ceva vreme. M-au dus la maşina cu care veniseră. În portbagaj mă aştepta o bicicleta mare, roşie. Era exact ce-mi doream! Împreună cu această bicicletă am bântuit pe colinele satului bunicilor pe parcursul întregii vacanţe. A fost cea mai grozavă vacanţă din toate pe care le-am avut până acum.

Mi-am propus să mai merg la bunicii mei şi în vacanţa viitoare. Acum Bobiţă a crescut, cred că este un dulău pe cinste. Abia aştept să bat uliţele satului pe bicicletă cu Bobiţă lângă mine. Apoi, împreună, să ne pierdem în natura fermecătoare din împrejurimile satului bunicilor, care mi-a furat sufletul.

Descriere - O curte plină de păsări

O compunere descriptivă despre o curte plină de păsări. Sunt descrise păsările (găini, raţe şi gâşte), preum şi zgomotele produse de ele.

Curtea geme de orătănii gălăgioase, care mişună de colo-colo în căutare de hrană. Într-un colţ, câteva găini svelte, cu pene brune şi strălucitoare în bătaia sorelui, defilează ţanţoşe, de pară ar fi pe podiumul unei săli de spectacole. Cotcodăcesc de zor prceum nişte precupeţe. Când se apropie câte un cocoş de ele, găinile se înfoaie în pene, mândre de coloritul penelor multicolore. Ca şi când ar fi uitat că nu pot zbura aşa cum o fac păsările sălbatice, găinile îşi desfac aripile şi foşnesc de câteva ori din ele. Nu se ridică de la sol mai mult de câţiva centimetri, dar par a fi mândre de realizarea lor. Apoi îşi reiau căutările de hrană, scormoitul neobosit prin pământ. Ridică capul din pământ doar la auzul câte unui cucurigu, scos de câte un cocoş, strigat din străfundul plămânilor.

Nişte raţe cu pene albastre pe gâtlej şi cu roşu în jurul ochilor s-au adunat la un loc, în jurul unui recipient cu apă şi sporovăiesc în limba lor. Către grupul lor se îndreaptă alene, abia târându-şi labele mari şi galbene, alte răţuşte. Îşi unduiesc corpul de parcă ar dansa pe o muzică auzită doar de ele, iar din când în când scutură vesel din codiţa mică. După statura lor gingăşă şi după puful cu care sunt acoperite, răţuştele par a nu avea mai mult de o lună de când au ieşit din găoace. La intervale regulate de timp, măcăitul grupului de zburătoare se aude în toată curtea. Parcă ar vrea să-i înştiinţeze pe locatarii curţii de existenţa lor.

Creaturile cele mai mândre din toată curtea sunt nişte gâşte mari, cu pene albe ca spuma laptelui. Penele lor sunt mereu curate, iar mersul lor legănat le asemănă cu nişte prinţese. Atunci când se apropie de ele alte zburătoare, scot din gâtlejul lung şi arcuit un sâsâit prelung. După mersul lor graţios, gâştele se aseamănă cu nişte balerine suple, pline de farmec. Linişte şi foarte sigure pe ele se plimbă prin curtea înverzită ca nişte vedete. Celelalte păsări, supuse, se dau la o parte din calea lor. În semn de mulţumire, gâştele le răspund acestora cu câte un ga-ga-ga şuierător.

Compunere descriptivă - Clasa mea

O scurtă descriere a clasei mele. Compunerea descriptivă ar putea avea următorul titlu: Mult mi-e dragă clasa în care învăţ!

Mult mi-e dragă clasa noastră. Când îi păşesc pragul, pare că tot ce este în jur îmi zâmbeşte: tablourile de pe pereţi, uşile şi ferestrele în chenare albe, florile roşii ale muşcatelor din ghivece.

De pe peretele din dreapta te îndeamnă la călătorii o hartă viu colorată. Prin cele trei ferestre mari, înalte, năvălesc razele luminoase aşe soarelui. O adiere de vânt umflă uşor perdelele albe şi curate, brodate pe margini cu fir roşu, gri-deschis şi negru. Aceeaşi broderie tiveşte şi faţa de masă albă, are aoperă catedra.

Spaţioasa noastră clasă găzduieşte trei rânduri de bănci nou-nouţe.

Pe putrile băncilor citesc şi învaţă elevi silitori şi cuminţi. În fiecare dimineaţă elevii privesc prin ferestre clasa în care intra când sună clopoţelul.

Eu îmi iubesc clasa mea şi o îngrijesc cu multă dragoste şi tragere de inimă. Cei care nu cred că am o clasă frumoasă, curată şi luminoasă, îi învit să facă o vizită la şcoala noastră.

Azorel, căţelul neascultător

O compunere narativă, despre un căţel neascultător. Personajele compunerii sunt un pui de câine, mama lui şi un cocoş.

E o zi călduţă de vară. Curtea casei este înverzită, iar florile copacilor împrăştie miresme dulci în jur. La umbra unui copac bătrân, căţeluşa Lili, împreună cu puiul Azorel, au ieşit în grădină. Ambii se bucură de razele soarelui şi respiră aerul curat al dimineţii. Lili îşi admiră căţeluşul zburlit, cu părul negru ca abanosul. Mic şi dolofan, Azorel seamănă cu un pufuleţ. Mândră peste măsură de progenitura ei, mama îl soarbe din ochi, după care îl linge duios. Din când în când îi explică cum trebuie să se poarte un căţel, cum să latre şi mai ales când să latre. Azorel încearcă să-şi imite mama prin lătrături scurte. Dar în loc de sunete puternice, din gura lui ies doar nişte scheunături. 

După ce lecţiile de lătrat s-au finalizat, mama a început să-i prezinte vecinii de curte. Printre altele, l-a atenţionat să nu se apropie de coteţul găinilor până nu va creşte mai mare. Curios nevoie mare, căţelul privea cu uimire orătăniile care populau curtea. Nu mai avea urechi pentru cuvintele mamei lui. Nu a auzit nici măcar când mama lui s-a îndepărtat de el. Se uita hipnotizat la animalele cu două piciore şi la aripile lor, viu colorate. Din dorinţa de a le vedea mai bine, s-a apropiat din ce în ce mai mult de zburătoarele din apropiere. Picat pe gânduri şi plin de întrebări, Azorel s-a trezit dintr-o dată în faţa unui coteţ masiv de lemn. Lângă el mai multe găini cotcodăceau neîntrerupt.

Brusc, din dreapta căţelului a apărut o fiinţă colosală cu creastă roşie ca focul şi cu o guşă impresionantă. Avea un cioc impozant, iar picioarele, cu gheare uriaşe, erau ca ale unui gigant. Măi văzuse el prin curte găini mai mari, da creatura din faţa lui era un monstru. Se apropia galeş de el şi foarte mândru de penele sale colorate şi strălucitoare. Intimidat de făptura neobişnuit de mare, care eclipsa soarele de pe cer, Azorel a făcut câţiva paşi în spate. Ar fi vrut să latre, să strige după ajutor. Nu a reuşit. Din gură îi ieşeau doar nişte scâncete ca de pisică. Monstrul avansa spre el. Deja îi simţea răsuflarea. Tremurând ca o trestie în bătaia vântului, căţelul şi-a pus labele pe cap şi închise ochii. Aştepta să-l înhaţe monstrul. "Clonţ! Clonţ!" simţi un ciocănit în creştetul capului. Monstrul îl ataca! Cu ultimele puteri, Azorel scoase un lătrat prelung: "Ham-Ham! Ham-Ham!". Cerea ajutor! Într-o clipită mama lui îi răspunse. Se apropia în fugă să-şi protejeze odrasla. Auzi paşi în jurul lui şi latratul puternic al mamei. Urmă un foşnet rapid de aripi, după care linişte. Abia acum avu curajul să deschidă ochii. Lângă el, căţeluşa Lili îşi privea puiul. Nu ştia ce să facă, să-l certe pentru că-i nesocotise cuvântele sau să-l pupe pentru a-i alunga teama. Căţelul şi-a îndreptat ochii umezi spre ea. O privea intens şi foarte speriat. Avea nevoie de sprijinul ei. În acel moment Lili hotărâse că e mai bine să-şi susţină puiul. Îl linse preţ de câteva secunde. Avea ea timp mai târziu să-i explice unde a greşit Azorel.

Descriere - Mama mea şi meseria ei

O compunere descriptivă despre portretul mamei mele. Descrierea are în prim-plan meseria şi serviciului mamei mele.

Mama mea este angajată la o companie multinaţională şi lucrează ca director de marketing. Este apreciată de colegii şi de şefii ei, deoarece este o persoană deşteaptă şi foarte pricepută în meseria pe care o face. Serviciul mamei mele are legătură cu promovarea unor produse care se găsesc în România. O parte din produse au fost prezentate şi la televizor, mama fiind şi ea implicată în realizarea reclamelor pentru acestea. 

Timpul pe care îl petrece mama mea la serviciu este de peste 8 ore, iar uneori are şi deplasări în străinătate. A călătorit în interes de serviciu în mai multe oraşe din Europa, iar de fiecare dată când se întoarce nu uită să-mi aducă câte un cadou. Din acest motiv mă bucur nespus de mult când mama pleacă într-un oraş din străinătate, de fiecare dată ard de nerăbdare să văd ce daruri îmi mai aduce. Când se află în ţară, are foarte multe întâlniri de afaceri, astfel că a primit din partea companie o maşină. Cu maşina roşie şi foarte spaţioasă, mama mă aduce în fiecare dimineaţă la şcoală. Ea este şi o foarte bună şoferiţă, mult mai îndemânatică decât alte conducătoare auto.

Chiar dacă munca mamei este mai mult de culise, ea neapărând în lumina reflectoarelor, sunt foarte mândră de ea mai ales atunci când văd câte o reclamă la tv, la care a contribuit şi ea. Un alt motiv de mândrie, dar şi de bucurie, faţă de mama mea l-am avut anul trecut. La finalul anului a fost declarată angajata anului, iar compania i-a recompesant devotamentul printr-o excursie pentru toată familia pe litoralul Greciei. 

Sunt foarte mândră de mama mea. Sper ca atunci când voi fi mare să seamăn cu ea: să fiu la fel de harnică şi să am şi eu o carieră de succes ca a ei. Vreau ca mama să fie mândră de mine la fel de mult cât sunt şi eu de ea.

Dialog între un catalog şi un carnet de note

O compunere sub forma unui dialog personificat între un catalog şi un carnet de note.

Un carnet de note
sursa:  http://etimpu.wordpress.com

Aşezaţi unul lângă altul pe catedra prăfuită a clasei, un carnet de note şi un catalog stau de vorbă.
- Nu ne-am mai văzut de ceva vreme catalogule, deschise discuţia carnetul.
- Da, cred că au trecut câteva săptămâni, răspunse catalogul. 
- Care mai e viaţa ta? Văd că te-ai tocit pe la colţuri! remarcă carnetul.
- Da, aşa e! Am îmbătrânit, am ajuns la finalul anului. Iar acum, înainte de pensionare mai am de făcut un ultim efort. Trebuie să stau deschis, până ce diriginta face mediile. Paginile mele vor fi pline de însemnări. Oricum deja chenarele sunt pline de note şi absenţe.
- Ştiu cum e! Şi eu în curând merg la completat mediile. Mi-e o groază! După ce voi avea notele trecute, anul se va sfârşi. Iar apoi, pe perioada verii, voi sta câteva luni într-un dulap întunecos. Mie nu-mi place întunericul!
- Dacă tu te plângi, ce să spun eu? Eu după acest semestru plec într-o arhivă în care voi sta pe puţin 10 ani. Şi acolo e întuneric, spuse cu tristeţe catalogul.
- Da, dar tu vei rămâne în şcoală. Şi în plus, la arhiva şcolii mai sunt şi alte cataloage. Acolo veţi sta de vorbă de dimineaţa până seara, nu vă veţi plictisi, adăugă carnetul puţin melancolic.
- Da, la asta nu m-am gândit până acum. Carnetule, ai reuşit să-mi alungi tristeţea! Îţi mulţumesc pentru încurajare. Cum te-aş putea ajuta şi eu?
- Păi.. ar fi ceva. Ai putea vorbi cu elevul al cărui carnet de note sunt, să mă trimită la voi în arhivă. Acolo aş sta în compania voastră. Nu m-aş mai plictisi şi nici nu mi-ar mai fi frică de întuneric.
- Cred că mai bine ar fi să vorbesc cu diriginta, nu? Ea cu siguranţă ar putea lua o astfel de decizie!
- Da! Faci tu asta pentru mine, spuse emoţionat carnetul?
- Sigur că da, prietenul meu! Doar prietenul la nevoie se cunoaşte, nu? Până când ne vom revedea rămâi cu bine carnetule!
- Să fii sănătos şi plin de note bune, catalogule. Pe curând!

Compunere despre un personaj care a furat vacanţa mare

O compunere despre un personaj care a furat vacanţa mare.

Mihai, un copil vesel de obicei, trece acum printr-o perioadă dificilă. Are piciorul rupt şi trebuie să stea în casă, tocmai acum când vacanţa mare se apropie cu paşi repezi. Negru de supărare şi cu o răutate care nu-l caracterizează şi-a pus în cap că ar fi bine să fure vacanţa mare. "Dacă eu nu se pot bucura de ea, de ce s-ar bucura ceilalţi?" îşi spuse el îmbufnat. Se uită la peştişorul auriu din acvariul din faţa sa şi îşi imagină că este un peştişor fermecat. Se pomeni vorbindu-i: "Peştişorule, dacă eşti fermecat îndeplineşte-mi o dorinţă! Vreau ca vacanţa mare să dispară până mă fac eu bine!" Peştişorul tăcut, continua să înoate liniştit, ca şi când nu ar fi auzit rugămintea băiatului. Noaptea s-a aşternut peste camera lui Mihai. Era timpul să meargă la culcare. Înainte de a adormi ultimul lui gând a fost tot la vacanţa mare: "Ce păcat că peştişorul meu nu este cu adevărat un peştişor de aur!" Apoi a căzut într-un somn profund.

Ţârâitul telefonului l-a trezit pe Mihai din somn. Buimac încă, ridică receptorul. La capătul celălalt al firului, Vasile, un coleg de clasă, îl înştiinţă cu privire la ultima noutate de la şcoală: "Vacanţa mare a dispărut!". Din acest motiv, şcoala urma să continue şi pe perioada verii fără întrerupere. Uimit de cele ce auzea, Mihai punea întrebare după întrebare, încercând să înţeleagă cum e posibil ca cineva să fure vacanţa mare. Uitase complet de rugămintea sa, adresată peştişorului auriu. După ce convorbirea a luat sfârşit, a rămăs în mijlocul patului, privind în tavan. Căuta o explicaţie pentru grozăvia auzită din gura lui Vasile.

Liniştea camerei fu spartă de o voce subţire. Venea din dreptul acvariului. Mihai îşi îndreptă ochii spre bazinul de sticlă şi rămase mut, peştişorul auriu îi vorbea. Tocmai repeta ce-i spusese anterior: "Mihai, nu te bucuri? Vacanţa mare a dispărut, după cum m-ai rugat!" Copilul făcu o faţă de parcă văzuse o stafie. Apoi îşi aminti de seara trecută. Ochii i se umeziră de lacrimi. Era doar vina lui că acum şcoala va continua fără vacanţă. Toţi copiii vor suferi de pe urma netrebniciei lui. A început să plângă în hohote. După câteva minute s-a liniştit şi cu inima strânsă s-a apropiat de acvariu. Peştişorul se zbenguia în voie ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu vocea tremurândă i s-a adresat peştişorului: "Ieri am făcut o greşeală! Eram foarte supărat! Te rog să readuci vacanţa înapoi, te rog!" Din partea peştişorului linişte, îşi continua activitatea.

Întreaga zi, Mihai şi-a petrecut-o supărat. Se simţea vinovat de propriile dorinţe. Aşa l-a prins noaptea. S-a băgat în pat cu inime strânsă de tristeţe. Nici somnul nu a fost prea lin, a visat multe; de dimineaţă nu şi-a mai amintit nimic. La prima oră sună telefonul. Din receptor, glasul plin de veselie a lui Vasile anunţă: "Mihai, vacanţă plăcută! E prima zi de vacanţă ..." Mihai pierduse firul conversaţiei. S-a uitat spre peştişorul din acvariu. Nu se auzea nimic. Pentru moment a vrut să afle mai multe. Apoi şi-a spus că nu mai contează dacă a visat sau dacă totul a fost real. Important era că vacanţa mare era acolo unde îi era locul! Bucuros de sfârşitul fericit al întâmplării, a aşezat capul pe pernă şi a căzut într-un somn adânc.