Compunere - De vorbă cu izvorul înghețat

Iarna grea s-a așternut peste locurile scăldate de apele cristaline ale izvorului. Apa proaspătă ce-i forma corpul alungit și șerpuit a dispărut aproape în totalitate. Se ascunde undeva sub pojghița de gheață masivă. Acum, izvorul înghețat nu mai are glas și nu mai are farmec. Tăcut, își poartă meandrele într-o amorțire similară cu a întregii naturi.

Știam izvorul acesta ca fiind guraliv. Până să vină gerul naprasnic peste el, șoptea vorbe dulci și armonioase oricui îl asculta. M-am apropiat de el în speranța că-i voi auzi și acum susurul vorbelor. Mi-a răspuns cu glasul răgușit, ca a unui om istovit de lupta cu frigul nemilos, că iarna crudă e neîngăduitoare cu el. Supărarea i se citea în glasul abia perceptibil. Apoi a continuat să mi se destăinuie ca unui prieten vechi. 

Din jelania lui am înțeles că-i e dor să vadă cerul albastru, să prindă razele soarelui cu unduirile lui și să asculte în amurgul zilelor ciripitul vesel al păsărelelor. Mi-a mai spus că tristețea lui e cu atât mai mare cu cât iarna barbară pare a nu a avea sfârșit. Din zori și până-n seară, crivățul amenință cu răsuflarea de gheață tot ce prinde în cale. Prima victimă a vântului sălbatic a fost, ca în fiecare an, el, izvorul. Sensibil fiind nu i s-a putut opune. A fost mult prea slăbit. Și acum este la fel, dar acum duce o rezistență sub stratul gros de gheață. Retras sub ghețuri continuă să lupte și să spere la o retrage cât mai grabnică a iernii.