Compunere toamna descriere

Din nordul cu neguri friguroase, un zvon apare tot mai clar la orizont: toamna este aproape. De ceva vreme, stă pitită după crestele amețitoarele ale munților. Așteaptă momentul oportun să pună stăpânire peste pământurile încă înverzite. Când orologiul nevăzut al universului anunță primele ore ale zilelor lui răpciune, munții fac o plecăciune în fața noului anotimp, iar toamna se arată. Cu zâmbetul său lipsit de strălucire și căldură se cuibărește în sânul naturii și începe să-și impună propriile reguli.

Pentru început, toamna își aruncă privirea asupra razelor soarelui. Căldura lui benefică o enervează. Cu un soare puternic și arzător anotimpul de aramă nu-și poate face de cap după cum i-e firea. Se răstește la acesta, după care asmute asupra discului de lumină nori grei și plumburii. Dintr-o dată, soarele blând se vede prizonier al cerului încărcat de nori pufoși, aducători de ploaie, greu de pătruns cu raze discrete. Cele mai puternice raze reușesc, totuși, să treacă de sita deasă a cerului și își revarsă căldura asupra naturii avide de afecțiunea sorelui.

De sus, toamna vede încăpățânarea cu care sorele insistă să mângăie solul cu mii de atingeri călduroase. Este nemulțumită, motiv pentru care scutură furioasă din coama sa fermecată. Ca la un semn, de nicăieri, un vuiet trist răsare. E șuieratul ascuțit al vântului, care își plimbă răsuflarea prin păduri, hărțuind crengile copacilor. Vuietul crește, mai iute și tot mai tare. Mulțumită de efectul pe care vântul îl are asupra naturii, toamna începe să lucreze asupra temperaturilor din termometru. Pocnește scurt din degete, iar mercurul fricos al termometrului coboară vertiginos în apropierea zonele rezervate înghețului.

Următoarea pe lista schimbărilor toamnei este culoarea vie a naturii. Culoarea verde a pădurilor și iarba de un verde crud îi trezesc o stare de angoasă. Starea de neliniște o răscoleșet atât de profund încât aruncă farmece grele asupra întregului cuprins înverzit. Înfrigurată după ultimele demersuri ale toamnei și lipsită de razele benefice ale soarelui, natura cedează. Cade umilă la picioarele toamnei, pregătită să-și accepte soarta ce i-o rezervă anotimpul ruginiu. Toamna își întinde brațele lungi și atinge natura pe creștet, precum își atinge o regină supușii. Natura împietrește și îngălbenește văzând cu ochii, asemenea unui om care încărunțește mai devreme decât ar trebui. Mulțumită de modul în care, unul după altul, supușii îi îndeplinesc capriciile, toamna se pune să se odihnească. Cât timp lipsește, lasă natura în stăpânirea ploii.

Copleșită de puterea fără seamăn a toamnei și speriată de eventualele urmări ale neîndeplinirii indicațiilor anotimpului, ploaie începe să cearnă cu putere stropi reci. Puzderie de picuri reci cad cu furie din înaltului cerului. Se lovesc cu ură de sol și scot sunete înfundate, ca și când ar încerca să intimideze natura.

În atmosfera tristă de toamnă, natura își pierde total culoarea strălucitoare și pare că îmbătrânește. Se închide în sine, după care începe să se pregătească de hibernarea de peste iarnă. La un moment dat adoarme și începe să viseze la căldura frumoaselor zile de primăvară.