Compunere toamna în livadă

Anotimpul ruginiu, plin de culoare și farmec a sosit. În drumul său peste pământul încărcat de verdeață, toamna, precum un pictor priceput, preschimbă culoarea peisajului în tonuri calde de galben-maroniu. Atingerea toamnei a preschimbat peste noapte și frumosul parc din apropierea casei mele.

Rânduiți în linie dreaptă, de-a lungul și de-a latul aleilor din parc, stau de veghe zeci de trunchiuri de copaci, care de care mai bătrâni și mai semeți. Frunzișul des al acestora, colorat în auriu, reflectă o culoare gălbuie asemănătoare unor flăcări, astfel încât copacii par niște lumânări aprinse, care luminează aleile pustii ale parcului. 

Din trunchiurile puternice ale copacilor, cu scoarță verzuie, se ridică zeci de crengi groase, ca niște brațe de uriaș. Pe acestea se odihnesc pentru o scurtă perioadă de timp frunzele uscate și îngălbenite de vremea rece a toamnei. Coronamentul ruginiu este atât de des, încât razele soarelui, și așa timide, abia răzbesc prin el. La fiecare adiere de vânt, brațele copacilor se mișcă și odată cu ele frunzele încep să cadă într-o ploaie multicoloră. Spre deosebire de o ploaie normală, în care stropii de ploaie se îndreaptă direct spre pământ, ploaia de frunze ruginii este haotică, iar fiecare frunză pare a avea drumul său. Un drum sinuos, precum un dans armonios, care pare fără sfârșit. 

Frunzele veștede urcă și coboară neîncetat, de parcă ar fi neohotărâte în care parte să o apuce. Într-un final se așează pe solul zvântat și pe aleele deja îngălbenite ale parcului și încep să formeze covorul ofilit de toamnă. Aleea asfaltată, tristă până mai ieri, acum este veselă și se mândrește cu straiele ruginii cu care este îmbrăcată. Atunci când vântul suflă cu putere, covorul de frunze se undeiește precum un covor magic; se ridică de la sol, se mișcă asemenea unei iluzii, iar apoi revine tăcut pe aleea adormită.

Nici țipenie de om nu se avântă prin aleele pustii ale parcului. Încremenirea este totală, semn că atmosfera de aici nu este prielnică pentru o plimbare. Singurul mușteriu, care cutreieră nestingherit parcul amorțit, este vântul rece de toamnă. Acesta își plimbă răsuflarea rece printre trunchiurile copacilor și împrăștie frunzele care cad fără oprire. Atunci când vântul se oprește, natura împietrește, iar peisajul pare un tablou reușit de toamnă, surprins excelent de pensula unui pictor îndrăgostit de anotimpul jocului de culoare, al luminilor și umbrelor, toamna.