De vorbă cu luna de pe cer

Iată mai jos un exerciţiu de imaginaţie. O compunere sub forma unui dialog cu luna, la ceas de taină.

De sus, din crucea nopţii, mândra lună mă priveşte mesianic. Luciul ei nefiresc de puternic, precum şi aura pe care o revarsă împrejur dau impresia unui rânjet răutăcios. Parcă îmi simte jalea din suflet, dar în loc de consolare mă întâmpină cu priviri batjocoritoare. O privesc preţ de câteva minute încercând să-i înţeleg mesajul. Cu siguranţă caută să mă povăţuiască, dar încă nu-i înţeleg privirea astrală şi cuvintele nerostite.

Sub imperiul strălucirii de aur a reginei nopţilor senine, clipele se transformă în ore, iar minutele în zile. Şi timpul trece impasibil la frământările mele. Nici că-i pasă că undeva într-o suburbie umană, un muritor este măcinat de veşnica întrebare: "de ce?"

Într-un final, răbdarea şi insistenţele îmi sunt răsplătite. Ca printr-un miracol, încep să înţeleg vorbele lunii. O privesc din nou. De data aceasta este ascunsă după nişte nori şi pare mult mai serioasă. O ascult. Printr-o voce suavă, de prinţesă nemuritoare, îmi explică "de ce": "Pentru că locul mândrului soare este sus pe cer. Pe pământ, soarele meu înseamnă cuvinte meşteşugite, care ascund minciuni ademenitoare, dar funeste". Şi luna continuă în acelaşi registru: "Ai avut încredere în semeni, care-ţi semănau prea mult, dar ei îţi semănau doar în aparenţă. În realitate, semenii aceştia sunt şerpi deghizaţi în oameni, asemeni celui din Grădina Edenului". Cu toate că nu înţeleg pe deplin, ascult mai departe înşiruirea de cuvinte. "Oamenii au fost înzestraţi, încă din naştere, cu un dat aparte. Se numeşte uitare. Uită tot ce a fost urât! Nu-ţi fie frică să dai uitării un coşmar care-ţi bântuie nopţile!" Ultimele cuvinte au avut asupra mea efectul unor palme. Aş fi vrut să protestez, dar eram mut. Fără nicio emoţie crăiasa întunericului depăna mai departe cuvinte vrăjite: "Uită totul! Lasă în grija noastră, a veghetorilor, răsplata. Izbăvirea ta are un singur nume: Uitarea!".

Ca la un semn, vraja s-a rupt, iar luna a redevenit tăcută. Strălucea exact ca acum câteva minute. De data asta însă, nu am mai simţit că ar avea o privire sarcastică. Avea mai degrabă o privire preocupată, ca a unui veghetor pus pe înfăptuirea promisiunilor. În gând încă îmi răsunau ultimele cuvinte magice: "Izbăvirea ta are un singur nume: Uitarea!"