Este târziu. Toţi ai casei au adormit.
Ionuţ se vede alergând pe o potecă dintr-o pădure, alături de iepuraş.
- Gata, am ajuns! Iata căsuţa ta! Aici nu va veni moş Andrei.
Cu toate că este neobişnuit ca un iepure să vorbească, Ionuţ,nu s-a speriat auzind cum glăsuia animalul. I s-a părut puţin ciudat, dar în loc să-şi pună întrebări a ales să-l boteze: i-a spus ”Iepurele Alb”.
Mergand prin pădure totul părea mirific, de o tristeţe nemaîntâlnită. Copacii erau trişti, maroniul închis fiind culoarea lor de bază. Singurul care lumina cărarea era un soare palid, care îşi întindea braţele luminoase printre ramurile nemişcate ale copacilor bătrâni.
Deodată, fără să anunţe pe nimeni, natura porni ploaie deasă. Stropii de ploaie au început parca să pălmuiască cu fiecare picatură tulpinile groase ale copacilor. Vântul şuierând ridica frunzele ude de la pământ, iar fulgerele brâzdau cerul cu lumini orbitoare. Urletele tunetelor au speriat şi cele mai mici vieţuitoare ale pădurii. Greierii pudraţi cu brumă pe aripi sunt trişti. Simt că iarna se apropie, iar ei vor rabda din nou o foame ce va ţine până la primăvară.
Răcoarea serii se lasă încet, iar noaptea îşi aşterne perdeaua peste pământul mohorât.
Privind peisajul, Ionuţ, nu uită însă să observe un lucru: că nu doar păsările călătoare nu se mai aflau în acest peisaj. Animalele lipseau, iar despre oameni nici nu se punea problema. Speriaţi de asprimea naturii, oamenii au uitat sa aprecieze vraja pădurii în plină toamnă.
În mijlocul pădurii, Ionuţ i se adresă Iepurelui Alb:
- După cum vezi, nu există în jur nici ţipenie de om sau animal. Aşa ca nici moş Andrei nu va veni sa ne strice călătoria. Să mergem mai departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu