O întâmplare în vacanţa de vară

O compunere despre o întâmplare din vacanţa mare, pe care am petrecut-o la bunici. Compunerea este scrisă de Mitoi Andreea, din Oradea, elevă în clasa a IV-a.

Era o zi frumoasă de vară din vacanţa mare. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram la bunici. După ce m-am dat jos din pat, am înştiinţat-o pe bunica, că vreau să fac o plimbare prin natură. Ea mi-a aprobat dorinţa şi mi-a pregătit merinde. Am plecat la drum mai devreme, pentru că soarele era pregătit să mă stropească cu lacrimile sale de foc. Cum am urcat dealul din spatele casei, dintr-o dată mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul mi se părea mai frumos. Regele soare îşi impusese stăpânirea pe marele albastru, cerul. Roua rece a dimineţii era aşternută pe iarba verde şi pufoasa. Stoluri de păsări zburau deasupra mea, împreuna cu fluturi de diverse culori, care dansau în aer.

Cerul senin, de un albastru pur şi răcoarea dimineţii, care se făcea simţită prin hainele cu care eram îmbrăcat, mă îndemna la visare. Am mai stat un timp şi am admirat natura din picioare. Apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii - un stejar înalt şi bătrân cât lumea, a cărei înălţime te ameţeşte doar când te uiţi la el. M-am aşezat şi dintr-o dată, din spate, am auzit un lătrat. M-am speriat de mama focului. Primul gând a fost să mă urc în copacul copilăriei mele, stejarul cel bătrân. Dar am renunţat. Fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Era drăgălaşul meu câine, Bobiţă. Sperietura a fost cumplită. Chiar şi după ce l-am luat în braţe pe Bobiţă, inima îmi bătea atât de tare, de parcă ar fi vrut să-mi iasă din piept. Abia când Bobiţă a început să mă lingă vesel pe mână, m-am liniştit. Dintr-o dată, Bobiţă a început să alerge de colo-colo şi să latre voios. Parcă vroia să-mi spună ceva. Am hotărât să îl urmez. Spre surprinderea mea, căţelul m-a condus către casă. În curtea bunicilor, tocmai sosiseră părinţii mei. După ce m-au îmbrăţişat, mi-au comunicat că au o surpriză pentru mine, un codou pe care mi-l doresc de ceva vreme. M-au dus la maşina cu care veniseră. În portbagaj mă aştepta o bicicleta mare, roşie. Era exact ce-mi doream! Împreună cu această bicicletă am bântuit pe colinele satului bunicilor pe parcursul întregii vacanţe. A fost cea mai grozavă vacanţă din toate pe care le-am avut până acum.

Mi-am propus să mai merg la bunicii mei şi în vacanţa viitoare. Acum Bobiţă a crescut, cred că este un dulău pe cinste. Abia aştept să bat uliţele satului pe bicicletă cu Bobiţă lângă mine. Apoi, împreună, să ne pierdem în natura fermecătoare din împrejurimile satului bunicilor, care mi-a furat sufletul.

Descriere - O curte plină de păsări

O compunere descriptivă despre o curte plină de păsări. Sunt descrise păsările (găini, raţe şi gâşte), preum şi zgomotele produse de ele.

Curtea geme de orătănii gălăgioase, care mişună de colo-colo în căutare de hrană. Într-un colţ, câteva găini svelte, cu pene brune şi strălucitoare în bătaia sorelui, defilează ţanţoşe, de pară ar fi pe podiumul unei săli de spectacole. Cotcodăcesc de zor prceum nişte precupeţe. Când se apropie câte un cocoş de ele, găinile se înfoaie în pene, mândre de coloritul penelor multicolore. Ca şi când ar fi uitat că nu pot zbura aşa cum o fac păsările sălbatice, găinile îşi desfac aripile şi foşnesc de câteva ori din ele. Nu se ridică de la sol mai mult de câţiva centimetri, dar par a fi mândre de realizarea lor. Apoi îşi reiau căutările de hrană, scormoitul neobosit prin pământ. Ridică capul din pământ doar la auzul câte unui cucurigu, scos de câte un cocoş, strigat din străfundul plămânilor.

Nişte raţe cu pene albastre pe gâtlej şi cu roşu în jurul ochilor s-au adunat la un loc, în jurul unui recipient cu apă şi sporovăiesc în limba lor. Către grupul lor se îndreaptă alene, abia târându-şi labele mari şi galbene, alte răţuşte. Îşi unduiesc corpul de parcă ar dansa pe o muzică auzită doar de ele, iar din când în când scutură vesel din codiţa mică. După statura lor gingăşă şi după puful cu care sunt acoperite, răţuştele par a nu avea mai mult de o lună de când au ieşit din găoace. La intervale regulate de timp, măcăitul grupului de zburătoare se aude în toată curtea. Parcă ar vrea să-i înştiinţeze pe locatarii curţii de existenţa lor.

Creaturile cele mai mândre din toată curtea sunt nişte gâşte mari, cu pene albe ca spuma laptelui. Penele lor sunt mereu curate, iar mersul lor legănat le asemănă cu nişte prinţese. Atunci când se apropie de ele alte zburătoare, scot din gâtlejul lung şi arcuit un sâsâit prelung. După mersul lor graţios, gâştele se aseamănă cu nişte balerine suple, pline de farmec. Linişte şi foarte sigure pe ele se plimbă prin curtea înverzită ca nişte vedete. Celelalte păsări, supuse, se dau la o parte din calea lor. În semn de mulţumire, gâştele le răspund acestora cu câte un ga-ga-ga şuierător.

Compunere descriptivă - Clasa mea

O scurtă descriere a clasei mele. Compunerea descriptivă ar putea avea următorul titlu: Mult mi-e dragă clasa în care învăţ!

Mult mi-e dragă clasa noastră. Când îi păşesc pragul, pare că tot ce este în jur îmi zâmbeşte: tablourile de pe pereţi, uşile şi ferestrele în chenare albe, florile roşii ale muşcatelor din ghivece.

De pe peretele din dreapta te îndeamnă la călătorii o hartă viu colorată. Prin cele trei ferestre mari, înalte, năvălesc razele luminoase aşe soarelui. O adiere de vânt umflă uşor perdelele albe şi curate, brodate pe margini cu fir roşu, gri-deschis şi negru. Aceeaşi broderie tiveşte şi faţa de masă albă, are aoperă catedra.

Spaţioasa noastră clasă găzduieşte trei rânduri de bănci nou-nouţe.

Pe putrile băncilor citesc şi învaţă elevi silitori şi cuminţi. În fiecare dimineaţă elevii privesc prin ferestre clasa în care intra când sună clopoţelul.

Eu îmi iubesc clasa mea şi o îngrijesc cu multă dragoste şi tragere de inimă. Cei care nu cred că am o clasă frumoasă, curată şi luminoasă, îi învit să facă o vizită la şcoala noastră.

Azorel, căţelul neascultător

O compunere narativă, despre un căţel neascultător. Personajele compunerii sunt un pui de câine, mama lui şi un cocoş.

E o zi călduţă de vară. Curtea casei este înverzită, iar florile copacilor împrăştie miresme dulci în jur. La umbra unui copac bătrân, căţeluşa Lili, împreună cu puiul Azorel, au ieşit în grădină. Ambii se bucură de razele soarelui şi respiră aerul curat al dimineţii. Lili îşi admiră căţeluşul zburlit, cu părul negru ca abanosul. Mic şi dolofan, Azorel seamănă cu un pufuleţ. Mândră peste măsură de progenitura ei, mama îl soarbe din ochi, după care îl linge duios. Din când în când îi explică cum trebuie să se poarte un căţel, cum să latre şi mai ales când să latre. Azorel încearcă să-şi imite mama prin lătrături scurte. Dar în loc de sunete puternice, din gura lui ies doar nişte scheunături. 

După ce lecţiile de lătrat s-au finalizat, mama a început să-i prezinte vecinii de curte. Printre altele, l-a atenţionat să nu se apropie de coteţul găinilor până nu va creşte mai mare. Curios nevoie mare, căţelul privea cu uimire orătăniile care populau curtea. Nu mai avea urechi pentru cuvintele mamei lui. Nu a auzit nici măcar când mama lui s-a îndepărtat de el. Se uita hipnotizat la animalele cu două piciore şi la aripile lor, viu colorate. Din dorinţa de a le vedea mai bine, s-a apropiat din ce în ce mai mult de zburătoarele din apropiere. Picat pe gânduri şi plin de întrebări, Azorel s-a trezit dintr-o dată în faţa unui coteţ masiv de lemn. Lângă el mai multe găini cotcodăceau neîntrerupt.

Brusc, din dreapta căţelului a apărut o fiinţă colosală cu creastă roşie ca focul şi cu o guşă impresionantă. Avea un cioc impozant, iar picioarele, cu gheare uriaşe, erau ca ale unui gigant. Măi văzuse el prin curte găini mai mari, da creatura din faţa lui era un monstru. Se apropia galeş de el şi foarte mândru de penele sale colorate şi strălucitoare. Intimidat de făptura neobişnuit de mare, care eclipsa soarele de pe cer, Azorel a făcut câţiva paşi în spate. Ar fi vrut să latre, să strige după ajutor. Nu a reuşit. Din gură îi ieşeau doar nişte scâncete ca de pisică. Monstrul avansa spre el. Deja îi simţea răsuflarea. Tremurând ca o trestie în bătaia vântului, căţelul şi-a pus labele pe cap şi închise ochii. Aştepta să-l înhaţe monstrul. "Clonţ! Clonţ!" simţi un ciocănit în creştetul capului. Monstrul îl ataca! Cu ultimele puteri, Azorel scoase un lătrat prelung: "Ham-Ham! Ham-Ham!". Cerea ajutor! Într-o clipită mama lui îi răspunse. Se apropia în fugă să-şi protejeze odrasla. Auzi paşi în jurul lui şi latratul puternic al mamei. Urmă un foşnet rapid de aripi, după care linişte. Abia acum avu curajul să deschidă ochii. Lângă el, căţeluşa Lili îşi privea puiul. Nu ştia ce să facă, să-l certe pentru că-i nesocotise cuvântele sau să-l pupe pentru a-i alunga teama. Căţelul şi-a îndreptat ochii umezi spre ea. O privea intens şi foarte speriat. Avea nevoie de sprijinul ei. În acel moment Lili hotărâse că e mai bine să-şi susţină puiul. Îl linse preţ de câteva secunde. Avea ea timp mai târziu să-i explice unde a greşit Azorel.

Descriere - Mama mea şi meseria ei

O compunere descriptivă despre portretul mamei mele. Descrierea are în prim-plan meseria şi serviciului mamei mele.

Mama mea este angajată la o companie multinaţională şi lucrează ca director de marketing. Este apreciată de colegii şi de şefii ei, deoarece este o persoană deşteaptă şi foarte pricepută în meseria pe care o face. Serviciul mamei mele are legătură cu promovarea unor produse care se găsesc în România. O parte din produse au fost prezentate şi la televizor, mama fiind şi ea implicată în realizarea reclamelor pentru acestea. 

Timpul pe care îl petrece mama mea la serviciu este de peste 8 ore, iar uneori are şi deplasări în străinătate. A călătorit în interes de serviciu în mai multe oraşe din Europa, iar de fiecare dată când se întoarce nu uită să-mi aducă câte un cadou. Din acest motiv mă bucur nespus de mult când mama pleacă într-un oraş din străinătate, de fiecare dată ard de nerăbdare să văd ce daruri îmi mai aduce. Când se află în ţară, are foarte multe întâlniri de afaceri, astfel că a primit din partea companie o maşină. Cu maşina roşie şi foarte spaţioasă, mama mă aduce în fiecare dimineaţă la şcoală. Ea este şi o foarte bună şoferiţă, mult mai îndemânatică decât alte conducătoare auto.

Chiar dacă munca mamei este mai mult de culise, ea neapărând în lumina reflectoarelor, sunt foarte mândră de ea mai ales atunci când văd câte o reclamă la tv, la care a contribuit şi ea. Un alt motiv de mândrie, dar şi de bucurie, faţă de mama mea l-am avut anul trecut. La finalul anului a fost declarată angajata anului, iar compania i-a recompesant devotamentul printr-o excursie pentru toată familia pe litoralul Greciei. 

Sunt foarte mândră de mama mea. Sper ca atunci când voi fi mare să seamăn cu ea: să fiu la fel de harnică şi să am şi eu o carieră de succes ca a ei. Vreau ca mama să fie mândră de mine la fel de mult cât sunt şi eu de ea.

Dialog între un catalog şi un carnet de note

O compunere sub forma unui dialog personificat între un catalog şi un carnet de note.

Un carnet de note
sursa:  http://etimpu.wordpress.com

Aşezaţi unul lângă altul pe catedra prăfuită a clasei, un carnet de note şi un catalog stau de vorbă.
- Nu ne-am mai văzut de ceva vreme catalogule, deschise discuţia carnetul.
- Da, cred că au trecut câteva săptămâni, răspunse catalogul. 
- Care mai e viaţa ta? Văd că te-ai tocit pe la colţuri! remarcă carnetul.
- Da, aşa e! Am îmbătrânit, am ajuns la finalul anului. Iar acum, înainte de pensionare mai am de făcut un ultim efort. Trebuie să stau deschis, până ce diriginta face mediile. Paginile mele vor fi pline de însemnări. Oricum deja chenarele sunt pline de note şi absenţe.
- Ştiu cum e! Şi eu în curând merg la completat mediile. Mi-e o groază! După ce voi avea notele trecute, anul se va sfârşi. Iar apoi, pe perioada verii, voi sta câteva luni într-un dulap întunecos. Mie nu-mi place întunericul!
- Dacă tu te plângi, ce să spun eu? Eu după acest semestru plec într-o arhivă în care voi sta pe puţin 10 ani. Şi acolo e întuneric, spuse cu tristeţe catalogul.
- Da, dar tu vei rămâne în şcoală. Şi în plus, la arhiva şcolii mai sunt şi alte cataloage. Acolo veţi sta de vorbă de dimineaţa până seara, nu vă veţi plictisi, adăugă carnetul puţin melancolic.
- Da, la asta nu m-am gândit până acum. Carnetule, ai reuşit să-mi alungi tristeţea! Îţi mulţumesc pentru încurajare. Cum te-aş putea ajuta şi eu?
- Păi.. ar fi ceva. Ai putea vorbi cu elevul al cărui carnet de note sunt, să mă trimită la voi în arhivă. Acolo aş sta în compania voastră. Nu m-aş mai plictisi şi nici nu mi-ar mai fi frică de întuneric.
- Cred că mai bine ar fi să vorbesc cu diriginta, nu? Ea cu siguranţă ar putea lua o astfel de decizie!
- Da! Faci tu asta pentru mine, spuse emoţionat carnetul?
- Sigur că da, prietenul meu! Doar prietenul la nevoie se cunoaşte, nu? Până când ne vom revedea rămâi cu bine carnetule!
- Să fii sănătos şi plin de note bune, catalogule. Pe curând!

Compunere despre un personaj care a furat vacanţa mare

O compunere despre un personaj care a furat vacanţa mare.

Mihai, un copil vesel de obicei, trece acum printr-o perioadă dificilă. Are piciorul rupt şi trebuie să stea în casă, tocmai acum când vacanţa mare se apropie cu paşi repezi. Negru de supărare şi cu o răutate care nu-l caracterizează şi-a pus în cap că ar fi bine să fure vacanţa mare. "Dacă eu nu se pot bucura de ea, de ce s-ar bucura ceilalţi?" îşi spuse el îmbufnat. Se uită la peştişorul auriu din acvariul din faţa sa şi îşi imagină că este un peştişor fermecat. Se pomeni vorbindu-i: "Peştişorule, dacă eşti fermecat îndeplineşte-mi o dorinţă! Vreau ca vacanţa mare să dispară până mă fac eu bine!" Peştişorul tăcut, continua să înoate liniştit, ca şi când nu ar fi auzit rugămintea băiatului. Noaptea s-a aşternut peste camera lui Mihai. Era timpul să meargă la culcare. Înainte de a adormi ultimul lui gând a fost tot la vacanţa mare: "Ce păcat că peştişorul meu nu este cu adevărat un peştişor de aur!" Apoi a căzut într-un somn profund.

Ţârâitul telefonului l-a trezit pe Mihai din somn. Buimac încă, ridică receptorul. La capătul celălalt al firului, Vasile, un coleg de clasă, îl înştiinţă cu privire la ultima noutate de la şcoală: "Vacanţa mare a dispărut!". Din acest motiv, şcoala urma să continue şi pe perioada verii fără întrerupere. Uimit de cele ce auzea, Mihai punea întrebare după întrebare, încercând să înţeleagă cum e posibil ca cineva să fure vacanţa mare. Uitase complet de rugămintea sa, adresată peştişorului auriu. După ce convorbirea a luat sfârşit, a rămăs în mijlocul patului, privind în tavan. Căuta o explicaţie pentru grozăvia auzită din gura lui Vasile.

Liniştea camerei fu spartă de o voce subţire. Venea din dreptul acvariului. Mihai îşi îndreptă ochii spre bazinul de sticlă şi rămase mut, peştişorul auriu îi vorbea. Tocmai repeta ce-i spusese anterior: "Mihai, nu te bucuri? Vacanţa mare a dispărut, după cum m-ai rugat!" Copilul făcu o faţă de parcă văzuse o stafie. Apoi îşi aminti de seara trecută. Ochii i se umeziră de lacrimi. Era doar vina lui că acum şcoala va continua fără vacanţă. Toţi copiii vor suferi de pe urma netrebniciei lui. A început să plângă în hohote. După câteva minute s-a liniştit şi cu inima strânsă s-a apropiat de acvariu. Peştişorul se zbenguia în voie ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu vocea tremurândă i s-a adresat peştişorului: "Ieri am făcut o greşeală! Eram foarte supărat! Te rog să readuci vacanţa înapoi, te rog!" Din partea peştişorului linişte, îşi continua activitatea.

Întreaga zi, Mihai şi-a petrecut-o supărat. Se simţea vinovat de propriile dorinţe. Aşa l-a prins noaptea. S-a băgat în pat cu inime strânsă de tristeţe. Nici somnul nu a fost prea lin, a visat multe; de dimineaţă nu şi-a mai amintit nimic. La prima oră sună telefonul. Din receptor, glasul plin de veselie a lui Vasile anunţă: "Mihai, vacanţă plăcută! E prima zi de vacanţă ..." Mihai pierduse firul conversaţiei. S-a uitat spre peştişorul din acvariu. Nu se auzea nimic. Pentru moment a vrut să afle mai multe. Apoi şi-a spus că nu mai contează dacă a visat sau dacă totul a fost real. Important era că vacanţa mare era acolo unde îi era locul! Bucuros de sfârşitul fericit al întâmplării, a aşezat capul pe pernă şi a căzut într-un somn adânc.

La final de clasa a 8-a - o enumerare a experienţelor pozitive ca elev

O compunere utilă elevilor de clasa a VIII-a. Sunt enumerate câteva din beneficiile şcolii asupra unui elev. Sunt trecute în revistă momente frumoase din viaţa de elev. Într-o frază, compunerea este despre enumerarea experienţelor pozitive ca elev de şcoală generală.

Acum că am ajuns la finalul clasei a VIII-a, finalul şcolii generale, mă încearcă un sentiment de melancolie. Chiar dacă pe parcursul anilor petrecuţi în gimnaziu au fost unele zile şi momente mai puţin plăcute, pe ansamblu viaţa de elev a fost frumoasă. În toţi aceşti opt ani am avut şi o serie de experinţe pozitive. Mi-am propus ca doar pe acestea să le păstrez vii în minte, pe restul vreau să le uit, să le şterg din minte ca şi când nu ar fi existat.

Prima experienţă pozitivă ca elev a fost clasa I. Atunci am învăţat să citesc, să scriu. Îmi aduc aminte şi acum de frumosul abecedar, primul pas în lumea literelor. Apoi îmi amintesc de prima carte de poveşti pe care am reuşit să o citesc singur. Am fost foarte mândru de mine: reuşeam să înţeleg singur o parte din învăţăturile acestei lumi, fără ajutorul părinţilor. În clasele în care au urmat mi-am îmbunătăţit cititul, astfel că am reuşit să citesc singur subtitrarea la un film. A fost grozav. A fost primul semn că încep să mă descurc de unul singur în vuietul vieţii. 

Undeva în clasele primare, am fost într-o excursie cu clasa. Am cumpărat o carte poştală şi plin de emoţie am aşternut pe hârtie câteva rânduri pentru cei dragi. Am realizat în acel moment care sunt beneficiile şcolii şi ale educaţiei. Fără zilele petrecute la şcoală nu aş fi fost capabil să le transmit celor dragi câteva gânduri de la distanţă. În excursiile ce au urmat am înţeles şi utilitatea celorlalte materii învăţate în anii de şcoală. Geografia m-a învăţat să mă orientez, să ştiu în fiecare moment unde mă aflam. Ştiinţele naturii şi fizica erau ca o busolă care îmi arătau direcţia în care trebuie să o apuc, dar şi pericolele de care trebuie să mă feresc. În diverse alte situaţii am aplicat în practică şi alte cunoştiinţe deprinse în orele de matematică, istorie, cultură civică. Deşi la începutul şcolii multe din învăţăturile transmise de profesori îmi păreau de prisos, odată cu trecerea timpului am conştientizat că fără aceste învăţături mi-ar fi fost foarte greu să mă descurc în viaţă. Toate informaţiile acumulate mi-au permis să descrifez realitatea înconjurătoare precum un puzzle, piesă cu piesă, iar într-un final am putut să văd imaginea mare.

Nu în ultimul rând, orele petrecute în şcoală mi-au dat ocazia să leg prietenii trainice cu colegii mei. Mi-ar face o mare plăcere să păstrăm aceaste relaţii bune toată viaţa. Împreună ne-am certat, iar apoi am aflat că supărarea nu ne este utilă. Am învăţat ce este toleranţa între elevi, deoarece fiecare copil este unic şi are propriile opinii şi gânduri. Împreună cu colegii am format o echipă, am reuşit să urmărim şi atingem obiective comune. Dar mai preus de orice am învăţat să ne ajutăm reciproc la bine şi greu şi să împărtăşim bucurii.

Un loc special în capitolul experienţe pozitive ca elev au fost dascălii. Fără ajutorul lor evoluţia mea de la copilărie la adolescenţă ar fi fost dificilă. Aceşti oameni deosebiţi, profesorii, m-au ghidat pas cu pas. Uneori a fost nevoie de o vorbă bună, alteori de severitate. Am primit note bune, precum şi unele mai puţin bune. Dar cu toate acestea nu sunt supărat. Am realizat că toate acestea au fost spre beneficiul meu, iar dacă uneori severitatea lor mi-a provocat disconfort, într-un final am trecut peste, având în gând motivaţia lor: binele meu ca elev. Pentru toate orele petrecute alături de mine, le mulţumesc profesorilor mei din şcoala generală şi ştiu că le voi purta veşnică recunoştinţă.

Finalul clasei a 8-a este doar finalul unei etape din viaţa de elev. O altă etapă, sper la fel de fascinantă, stă să înceapă şi anume viaţa de licean. Sunt nerăbdător să fac primii paşi în liceu! Dar cu siguranţă nu voi uita niciodată momentele frumoase din şcoala generală. În amintirea experienţelor pozitive pe care le-am avut ca elev, de câte ori voi avea ocazia, mă voi întoarce cu plăcere la prima mea şcoală, la primii mei profesori şi la colegii mei de clasă.

Compunere - O călătorie în cosmos, prin ochii unui cosmonaut

O compunere despre o călătorie în Cosmos, în care un cosmonaut descrie senzaţiile pe care le are în timpul călătoriei.

Pământul, Planeta Albastră, a treia planeta de la Soare. 

Încetul cu încetul, nava reuşeşte să învingă forţa colosală de atracţie a pământului şi se îndreaptă spre zenit, precum o barcă pe o mare agitată. Presiunea enormă care apasă pe învelişul exterior, se simte şi in interior, iar din când în când se aud scârţâituri subţiri pe la îmbinările fuzelajului. Chiar dacă am depăşit plafonul pufos de nori grei şi albi, aparatul de zbor se opinteşte din greu să iasă din braţele puternice ale Terrei. Eliberarea din sfera de influenţă a magnetismului pământului aduce cu sine cu o linişte de mormânt. Doar bâzâitul motoarelor grele şi şuieratul înfundat al jetului propulsor se aud în carlinga bine izolată. Plutim în eterul nesfârşit al cosmosului cu atâta tandreţe încât aş putea spune că stăm pe loc. Doar cifrele ceasului electronic de pe bord, care cresc neîncetat de când am decolat, îmi amintesc că zburăm cu mult peste viteza sunetului, adică aşa cum se spune în poveşti: zburăm ca vântul şi ca gândul.

Privirea îmi fuge către hubloul generos al navei. Brusc mă trece un fior rece pe şira spinării, însoţit de o senzaţie de emoţie copleşitoare. Pământul este din ce în ce mai mic. La început o sferă mare şi de un albastru pur, pe alocuri presărată cu maro şi verde, apoi sfera devine tot mai mică, predominând culoarea albastră. Mut de uimire şi plin de o admiraţie covârşitoare înţeleg de ce planeta Pământ se numeşte Planeta Albastră. Secundele devin ore, iar miile de kilometri devin milimetri. Sunt complet debusolat. Pământul aşa cum îl ştiu eu, mare şi plin de forme de relief, miliardele de oameni, părinţii mei, fraţii mei, casa mea  s-au topit într-un mic punct nesemnificativ, faţă de grandoarea cosmosului. Nu se mai desluşeşte nimic din albăstrimea planetei natale. Undeva mult în spate, Pământul a devenit un mic grăunte într-un ocean nesfârşit de negură liniştită.

Abia acum îmi îndrept privirea spre restul cosmosului. Ani de zile am privit de pe Pământ stelele scânteietoare şi mi-am imaginat cum mă desprind de pe sol şi le ating. Acum îmi dau seama că totul a fost o iluzie. Luminiţele nu pot fi atinse. Şi de aici din cosmos steluţele sunt la fel de mici, semn că între noi există o barieră invizibilă şi aproape de netrecut: distanţa siderală colosală. Cu toate că avem o viteză greu de imaginat pentru un om normal de pe pământ, adică cu această vitează am înconjura tot Pământul în câteva minute, în Cosmos această vitează este nesemnificativă. Suntem ca nişte melci leneşi, care se tărâie în infinitul cosmic.

Luminiţa pe care am fixat-o cu privirea acum câteva minute pare neclintită şi la fel de mică. În raport cu ea pare că nu avansăm defel. Pe ecranul computerului din faţa mea idenific steaua cu pricina, Proxima Centauri din constelaţia Centaurul, cea mai apropiată stea de Pământ. O serie de date uluitoare sunt afişate pe ecran. Dacă ne-am deplasa în acelaşi regim de viteză, ca acum, ne-ar lua peste 80.000 de ani să ajungem la ea. Altfel spus, la o speranţă de viaţă de 100 de ani a unui om, abia la a 800-a generaţie s-ar putea ajunge la ea. Este incredibil şi aproape de necuprins cu mintea. Cifrele acestea îmi confirmă încă o dată micimea fiinţei umane şi faptul că în cosmos civilizaţia umană se află într-un stadiu incipient. Specia umană în acest moment este precum un copil de 2-3 ani care se aventurează să descopere împrejurimile pătuţului în care doarme.

Compunere - o întâmplare neobişnuită

O compunere despre o întâmplare neobişnuită.

Vara trecută, împreună cu bunicul meu, ne îndreptam spre pădurea din apropierea satului de munte. Pentru a ajunge acolo trebuia să trecem peste o apă. Deoarece pârâul avea ape destul de repezi, sătenii din apropiere au construit o punte. 

Cum ne apropiam noi de locul de trecere peste apă, am zărit de la depărtare, pe malurile pârâului, două capre sălbatice. Ca un la un semn, ambele capre s-au hotărât să treacă pe punte. Una venea dintr-o parte, iar alta din cealaltă parte. S-au întâlnit la mijlocul punţii şi s-au oprit. S-au privit una pe cealaltă preţ de câteva secunde. Cum puntea era strâmtă, cât să încapă un om, nu au avut loc de trecere una pe lângă cealaltă. Cum nici una nu vroia să se dea la o parte s-au luat la bătaie. Gâlceava a ţinut puţin timp. S-au lovit de câteva ori după care au căzut în apă. Probabil că apa rece le-a făcut bine. Au încetat să se mai bată şi s-au îndreptat tăcute spre păduricea din apropiere.

În tot acest timp, eu şi bunicul meu ne-am oprit şi am privit amuzaţi întâmplarea. După ce am văzut că întâmplarea a avut un final fericit, ne-am apropiat de punte. Am trecut-o, după care ne-am văzut de drumul nostru.

Compunere - Toamna păsărelele pleacă

O compunere despre plecatul păsărilor în anotimpul toamna.

Păsărelele mici şi gingaşe s-au oprit pentru un scurt popas în pomii îngălbeniţi din apropierea casei. S-au odihnit puţin, timp în care au ciripit neîntrerupt, făcând o zarvă de nedescris. Deodată, s-au ridicat cu toatele. S-au înălţat spre bolta plumburie a cerului, cu o iuţeală uimitoare. Un mic grup de păsări s-a despărţit de stolul mare şi a dat un scurt ocol casei de desubt. Apoi s-au pierdut iarăşi în mulţimea celorlalte. 

De la streaşina casei, ies ultimele păsări rămase pe aceste meleaguri. Şi ele se pregătesc de plecarea spre ţările calde. Dau ultimele indicaţii puişorilor mici şi amărâţi, după care încep să segeteze cerul. Dau un ocol larg lacului din apropiere, parcă dorind să-şi ia la revedere de la copilul care privea trist plecarea păsărilor. Apoi se înalţă tot mai mult şi se alătură celorlate păsări din stolul cel mare. Cu toate alunecă spre asfinţit şi se pierd în zare.

Copilul priveşte îndelung stolul care aproape că nu se mai vede. Le face cu mâna păsărelelor, urându-le în gând drum bun. În colţul ochilor i-au apărut lacrimi amare. Şi le şterge cu mâinile mici, după care aleargă supărat în casă.

Compunere - În recreaţie, în curtea şcolii

Timpul este frumos. Elevii clasei a III-a se află în curte. Curtea şcolii este mare şi curată. Un grup de copii se joacă veseli cu mingea. Aruncă de la unii la alţii o minge roşie cu dungi albastre. Chiuie şi se veselesc fără să dea niciun semn de oboseală. Cei mai sprinteni sunt Răzvan şi Mircea. Cei doi colegi par a nu avea astâmpăr. 

În altă parte a curţii, un grup de eleve îşi povestesc întâmplările de peste vară. Chiar acum Maria explică şi gesticulează rapid. Celelalte o urmăresc atente şi nu o întrerup. La un moment încep să râdă şi nu se opresc până când Cristina nu începe să depene şi ea amintirile de peste vară.

Veselia generală din curtea şcolii e întreruptă de sunetul strident al clopoţelului. Elevii se îndreaptă către intrarea în şcoală. Nici nu s-a terminat bine această pauză, că deja sunt cu gândul la următoare recreaţie.

Compunere Serbare de Ziua Naţională a României

O compunere despre o serbare, organizată cu ocazia Zilei Naţionale a României.

Elevii au organizat o serbare. Serbarea a fost închinată Zilei Naţionale a României, 1 decembrie. Copiii au pregătit coruri şi cântece despre ziua naţională. Un mic grup de elevi, îmbrăcaţi în costume populare, au prezentat şi dansuri naţionale. Fiecare elev a avut de învăţat şi spus câte o poezie, care să amintească de momentul istoric, Unirea de la 1 decembrie 1918. Serbarea nu a fost lipsită nici de o scurtă prezentarea a evenimentelor petrecute la Alba Iulia în 1918. Apoi elevii au prezentat surpriza serii, o scenetă în care era prezentată bucuria românilor la aflarea veştii că Transilvania s-a unit cu patria mamă, România. La final, părinţii au aplaudat îndelung serbarea copiilor. Fiecare părinte a primit în dar, de la elevii care au organizat serbarea, câte un steag confecţionat chiar de ei la ora de abilităţi practice. Părinţii au fost foarte mândri de spectacolul organizat de elevi.

Compunere descrierea patriei mele, România

O compunere idilică despre patria mea, România. Această compunere este o ficţiune, România nu arată chiar aşa în realitate.

Patria noastră, România, are munţi înalţi, dealuri mănoase şi câmpii întinse. Râuri cu ape cristaline brăzdează solul patriei, hrănind în drumul lor oameni, animale şi vegetaţie deopotrivă. Lacuri întinse, cu ape curate, pline de peşti feluriţi, sunt presărate pe suprafaţa ţării. În luciul lor se oglindesc frumuseţile naturale ale acestui pământ şi albastrul pur al văzduhului.

Cât vezi cu ochii, dealurile sunt acoperite de livezi cu rod bogat. Vara, dealurile se îmbracă în pajişti verzi, care bucură privirea călătorilor şi oferă ţăranilor hrană pentru animalele din gospădării. La şes, câmpiile gem sub greutatea grânelor şi a lanurilor pline de porumb. Solul fertil al acestora este o casă bună pentru orice tip de cultură agricolă.

Cartea de vizită a patriei mele sunt munţii. Înalţi, încât noaptea ai impresia că ating bolta înstelată a cerului, munţii noştri sunt acoperiţi de brazi semeţi şi de păduri cu copaci seculari. De acolo de sus, din creierul munţilor, aerul curat şi sănător se răsfrânge asupra întregii ţării, încântându-i pe locuitori cu prospeţimea sa. În pădurile dese ale patriei, pline de cu vegetaţie bogată, vieţuiesc animale sălbatice. 

Acolo unde apele cristaline se întrepătrund cu plaiurile înverzite au apărut satele. Acestea sunt locuite de oameni harnici, cu gospodării bine întreţinute. Din loc în loc, pe malul câte unui râu cu ape adânci au apărut oraşele. Ele sunt populate de oameni pricepuţi, care lucrează în sumedenia de uzine şi ateliere meşteşugăreşti. Şcolile, grădiniţele, liceele şi universităţile, prezente mai ales în oraşe, educă copiii patriei, cei care vor reprezenta viitorul acestei ţări. În teatre şi săli de spectacole sau concerte, artişti şi cântăreţi talentaţi încântă locuitorii acestei ţări. 

Aceasta este patria mea, România. Ea este pentru mine un motiv de bucurie şi mândrie.

Compunere despre venirea toamnei

Zilele frumoase de vară au plecat. Toamna a sosit. Zilele scad mereu, iar nopţile cresc ca durată. Noaptea, cade brumă groasă peste întinsul câmpiilor. Pe cerul plumburiu, soarele apare tot mai rar. Lunca tristă şi-a pierdut culoarea verde şi se îmbracă în haine ruginii. Frunzele copacilor speriate de iarna ce va veni, îngălbenesc şi cad una câte una pe pământ. Copacii golaşi, rămaşi fără frunze privesc neputincioşi cum vântul se înteţeşte. Dar toamna este încă la început. 

Holdele încărcate de grâne ameninţă cu rodul lor hambarele gospadarilor. Care încărcate cu belşugul recoltei se văd venind către sate. Hambarele ţăranilor vor fi pline în curând. Curţile caselor se animă de oameni, care se ocupă de treburile gospodăreşti specifice toamnei.

Compunere - O călătorie cu autobuzul, într-o toamnă mohorâtă

O compunere despre o călătorie cu autobuzul, petrecută într-o toamnă

Pornisem spre gară. Afară era o atmosferă mohorâtă şi friguroasă. Din faţă sufla un vânt puternic şi rece, care mă împiedica să mă deplasez. Mi-am aşezat mai bine şapca pe cap şi mi-am împins mai adânc mâinile în buzunar. Am ajuns în faţa staţiei de autobuz. Casa mea se află departe de gară, motiv pentru care trebuia să iau autobuzul. În staţie, doi oameni aşteptau autobuzul, la fel de zgribuliţi ca şi mine. Vântul şuiera la atingerea crengilor copacilor golaşi, fără nicio frunză. Răsuflarea rece a toamnei i-a alungat de pe străzi şi pe cei mai curajoşi dintre oamenii. 

Frigul pătrundea prin fiecare deschizătură a hainelor. Am început să mă mişc pentru a mă mai încâlzi. Aşteptarea a durat mai bine de 10 minute, minute care mi-au părut ore. Tocmai când începeam să-mi pierd răbdarea, de după blocurile înalte s-a zărit silueta masivă a autobuzului. Cu un scârţit de roţi a oprit în dreptul meu. Am urcat şi un val de căldură m-a izbit în faţă. 

Înăuntrul autobuzului era cald şi bine. Am compostat biletul şi m-am aşezat la geam. De la fereastră, printre petele de praf, am început să privesc oraşul. Era copleşit de toamna care se instalase confortabil peste tot. Vântul puternic împrăştia frunzele îngălbenite şi căzute la pământ. Totul era maroniu în jur. Oraşul era foarte trist şi plictisit. Lipsit de viaţa de astă vară, părea părăsit.

Visul lui Ionuţ

Este târziu. Toţi ai casei au adormit.
Ionuţ se vede alergând pe o potecă dintr-o pădure, alături de iepuraş.
- Gata, am ajuns! Iata căsuţa ta! Aici nu va veni moş Andrei.
Cu toate că este neobişnuit ca un iepure să vorbească, Ionuţ,nu s-a speriat auzind cum glăsuia animalul. I s-a părut puţin ciudat, dar în loc să-şi pună întrebări a ales să-l boteze: i-a spus ”Iepurele Alb”.

Mergand prin pădure totul părea mirific, de o tristeţe nemaîntâlnită. Copacii erau trişti, maroniul închis fiind culoarea lor de bază. Singurul care lumina cărarea era un soare palid, care îşi întindea braţele luminoase printre ramurile nemişcate ale copacilor bătrâni.

Deodată, fără să anunţe pe nimeni, natura porni ploaie deasă. Stropii de ploaie au început parca să pălmuiască cu fiecare picatură tulpinile groase ale copacilor. Vântul şuierând ridica frunzele ude de la pământ, iar fulgerele brâzdau cerul cu lumini orbitoare. Urletele tunetelor au speriat şi cele mai mici vieţuitoare ale pădurii. Greierii pudraţi cu brumă pe aripi sunt trişti. Simt că iarna se apropie, iar ei vor rabda din nou o foame ce va ţine până la primăvară.

Răcoarea serii se lasă încet, iar noaptea îşi aşterne perdeaua peste pământul mohorât.

Privind peisajul, Ionuţ, nu uită însă să observe un lucru: că nu doar păsările călătoare nu se mai aflau în acest peisaj. Animalele lipseau, iar despre oameni nici nu se punea problema. Speriaţi de asprimea naturii, oamenii au uitat sa aprecieze vraja pădurii în plină toamnă.

În mijlocul pădurii, Ionuţ i se adresă Iepurelui Alb:
- După cum vezi, nu există în jur nici ţipenie de om sau animal. Aşa ca nici moş Andrei nu va veni sa ne strice călătoria. Să mergem mai departe.

Doi prieteni despre vacanţa de vară

Un dialog între doi prieteni, care discută despre vacanţa de vară.

La umbra deasă a unui copac bătrân, aflat în faţa unui bloc, doi vecini şi prieteni, Vasile şi Mircea, stau de vorbă. Sunt bucuroşi că se revăd, acum la finalul vacanţei.

- Salut, Vasile! Ce bine îmi pare să te văd. Mi-a fost dor de tine. Mi-ai lipsit în această vacanţă.
- Da, şi eu mă bucur să te revăd Mircea. Dar e ceva schimbat la tine... lasă-mă să te privesc mai bine.
- Ce e schimbat? spuse curios Mircea.
- Aha. Acum ştiu. Eşti bronzat. Ai fost la mare?
- Da. Am stat două săptămâni la Eforie Nord. A fost foarte frumos. Toată ziua m-am bălăcit. Am avut noroc că am fost cazaţi într-un hotel aproape de apă.
- Ce frumos! Dar tu ştii să înoţi, Mircea?
- Doar puţin, a încercat tatăl meu să mă înveţe câteva mişcări, dar nu am reuşit. Sper ca la anul să reuşesc fără colac. Dar tu ştii, Vasile?
- Eu am învăţat vara aceasta. Am fost la bunici aproape toată vacanţa. Împreună cu mine au fost şi verii mei: Mihai şi Ionel. Ei m-au învăţat cum să plutesc, astfel că am deprins tainele înotului.
- Uau, ce tare! spuse entuziasmat Mircea. Crezi că mă poţi învăţa şi pe mine?
- Da aş putea, dar trebuie să mai prindem o zi călduroasă. Ce altceva ai mai făcut vara aceasta, Mircea?
- Am fost plecat la mătuşa mea la Bucureşti. Mătuşa mea mă iubeşte foarte mult şi mi-a făcut o mulţime de cadouri.
- De ce? a fost ziua ta, întrebă Vasile.
- Nu, dar sunt singurul ei nepot. De câte ori mă vede mă umple de cadouri, spuse Mircea zâmbind. Ghici ce am primit?
- Hmmm, nu ştiu. O bicicletă? încercă să ghicească Vasile.
- Da, ai ghicit! Eşti tare! strigă celălat copil. Şi în plus ... un PS3 şi câteva DVD-uri cu jocuri.
- Vai ce frumos! Un PS3! Şi eu îmi doresc unul... spuse Vasile.
- Hai să mergem să-ţi arăt jocul. Am unul, numit FIFA 2010 este grozav de jucat multiplayer. Vrei?
- Da, hai să mergem. Apoi mai povestim despre ce am mai făcut în această vacanţă.

Dialog despre vacanţa de vară

O compunere sub forma unui dialog, între doi colegi, care vorbesc despre o excursie petrecută în vacanţă. Cei doi colegi îşi împărtăşesc aventurile prin care au trecut.

- Unde ai fost vara aceasta, Cosmin?
- Am fost în Deltă Dunării, împreună cu părinţii mei. În cele câteva zile petrecute în acel peisaj mirific, am pescuit şi am vizitat mai multe locuri pline cu păsări.
- Ai avut şi tu undiţă?
- Da. Tatăl meu mi-a cumpărat şi mie o undiţă mai mică, pe măsura mea, cu mulinetă. Tătăl meu este un bun pescar; stând pe lângă el am reuşit să fur puţin din secretele pescuitului.

- Ce altceva interesant ai mai făcut în deltă?
- Am închiriat o mică şalupă, cu care ne-am plimbat prin împrejurimi.
- Uau, ce tare! Avea motor, nu?
- Da, era cu motor. Într-o zi am plecat într-o plimbare pe unul din sutele de canale din deltă. La un moment dat am ajuns lângă un ostrov. Am oprit şi am urcat acolo.
- Şi ce aţi făcut acolo?
- Păi am văzut cea mai mare colonie de pelicani din Europa.
- Pelicani? Eu nu am văzut niciodată. Cum arată?
- Sunt ca nişte berze, dar au un cioc mare, impresionant. Am făcut nişte poze o să ţi le arăt mai târziu. Am prins nişte instantanee grozave, tocmai când pelicanii se hrăneau cu peşte.
- Foarte tare! Negreşit trebuie să văd acele poze.
- Dar tu, Marcel, ce ai făcut în această vară?
- Am fost la munte. Părinţii mei sunt iubitori de munte. Cred că mi-au transmis şi mie această pasiune.
- S-a întâmplat ceva interesant în această excursie?
- Da şi încă ce interesant. Într-o noapte ne-a vizitat o ursoaică cu 2 pui.
- Nu pot să cred aşa ceva! O ursoică? Şi nu v-a fost frică?
- Ba da! Ne-a fost frică.
- Şi ce a făcut ursul acela, v-a atacat?

- Nu, doar era în căutare de hrană pentru puii ei. A găsit ceva de mâncare şi a mâncat. Apoi a dat târcoale cabanei în care am stat, timp de o jumătate de oră.
- Atât de mult? Şi voi ce aţi făcut în timpul acesta?
- Păi noi ne-am baricadat în casă. Am reuşit să facem nişte poze, dar nu au ieşit prea reuşite pentru că nu am folosit blinţul. Nu am vrut să agităm ursoaica mai mult decât era cazul. Ştii, ursoaica este foarte periculoasă când este însoţită de pui.
- Da, ştiu asta. Păi şi a plecat ursul pur şi simplu?
- Nu! Am sunat la 112 şi le-am spus despre ce e vorba. Aceştia au trimis nişte pădurari.
- Ca să ce? Să împuşte ursul? Săracul urs!
- Nu, Cosmin! Au tras nişte focuri de armă în plan vertical. Ursul s-a speriat şi a rupt-o la sănătoasa în pădurea deasă, împreună cu puii ei.
- Da? Pentru o clipă am crezut că vei spune că au fost împuşcaţi.
- Nici gând. Pentru atât lucru nu sunt împuşcaţi. Mai ales că erau blânzi.
- Foarte interesant. Asta da aventură. Mai târziu vreau să-mi arăţi pozele şi să-mi dai mai multe detalii. Dar acum trebuie să intrăm în clasă. Pauza mare s-a terminat.
- Da, aşa o să facem. Acum să mergem în clasă.

Cum mi-am petrecut vacanţa de vară

O compunere despre o fetiţă care şi-a petrecut o parte din vacanţa de vară la bunici.

De cum a început vacanţa de vară am plecat la bunicii mei. Îi iubesc foarte mult, ei sunt cei care m-au crescut cât am fost mică, motiv pentru care este o reală plăcere să petrec cât mai mult timp cu ei.

Bunicii mei locuiesc într-o localitate din apropierea oraşului Iaşi. Casa lor se află într-o zonă bine împădurită, cu copaci înalţi, cu un coronament foarte bogat. La umbra acestora nici nu am simţit temperaturile caniculare, care au pus stăpânire pe România în această vară.

În timpul celor câteva săptămâni pe care le-am petrecut aici, am avut parte de multă linişte şi relaxare. Am avut grijă să-mi iau de acasă mai multe cărţi, pe care le-am savurat în zilele de vară nesfârşit de lungi. O mare parte din timp am petrecut-o în grădiniţa de lângă casă, în iarbă, înconjurată de flori. Primăvara trecută, împreună cu bunica mea am plantat multe flori. Acum erau înflorite. În fiecare dimineaţă le-am udat şi le-am curăţat, astfel că la plecarea mea grădiniţa cu flori era foarte frumoasă precum o grădină de vis.

Bunicul meu mi-a făcut o surpriză frumoasă şi mi-a instalat un leagăn mare sub un copac cu umbră deasă. Aici am stat cât a fost ziua de lungă. Am citit, am mâncat, am dormit; seara tot de aici priveam cerul înstelat. Atât de mult mi-a plăcut acel leagăn încât acum îmi doresc să-l am aici cu mine în oraş.

Chiar dacă bunicii mei nu sunt agricultori şi nu se ocupă cu muncile câmpului, în curte au câţiva pomi fructiferi. I-am ajutat să culeagă vişine, cireşe şi nişte mere de vară. I-am ajutat să culeagă este mai mult o figură de stil, căci eu mai mult am mâncat fructe decât am cules, dar cu toate acestea mi-a plăcut foarte mult, iar bunicii mei s-au bucurat foarte mult că i-am ajutat.

Pentru mine, momentele liniştite alături de persoanele dragi reprezintă modul ideal de a petrece o vacanţă. Exact de asta am avut parte; deci vacanţa mea de vară a fost o vacanţă de vis!

Compunere despre prietenie. Ce este prietenia?

O compunere pe o temă de cultură civică: prietenia. Dar oare ce înseamnă prietenia? Dacă încă nu ştii, compunerea de mai jos este pentru tine.

Alături de familie, prietenii sunt unele dintre cele mai importante persoane din viaţa noastră. Fără aceştia, lumea ar fi mult mai rece, practic oamenii ar fi unii pentru ceilalţi doar nişte străini. Prietenia este fundamentul care leagă două persoane care se consideră prieteni. Ea se naşte dintr-un sentiment de simpatie, de respect şi de stimă, faţă de o altă persoană, iar aceasta se desăvârşeşte în momentul în care la mijloc există un ataşament reciproc între cele două persoane. Prietenia fără aceste sentimente nu poate exista.

Dacă la baza relaţiilor dintre două persoane stă doar un oportunism, adică doar satisfacerea unor nevoi personale, acea relaţie nu poate fi numită de prietenie. În urma unei relaţii de pritenie nu este urmărit câştigul, motiv pentru care de multe ori pritenii se ajută indiferent de consecinţele pe care vor trebui să le suporte. Confirmarea acestor cuvinte vine şi din gândirea populară, exprimată în proverbe precum: "Prietenul la nevoie se cunoaşte". Acest proverb vine să întărească ideea că cel mai bun prieten trebuie să fie la dispoziţia ta atunci când ai nevoie de el şi invers, atunci când el are nevoie de tine. Niciodată o relaţie de prietenie nu trebuie să ia în calcul nevoile tale ci nevoile celuilalt.

Chiar dacă ne-am obişnuit să-i numim prieteni pe mai toţi cunoscuţii noştri, în realitate, pritenii adevăraţi pot fi număraţi pe degete. Prietenia nu e ceva care se naşte spontan. Ea trebuie deosebită de o simplă simpatie. Este posibil ca o relaţie de simpatie între două persoane să evolueze spre prietenie, dar aceasta din urmă are nevoie de timp şi de mai multe situaţii în care ea să fie dovedită. Altfel spus, prietenul tău nu este cel care îţi zâmbeşte frumos şi care pare prietenos, ci cel care de câte ori ai avut nevoie de el a fost lângă tine. 

O prietenie adevărată poate fi deosebită de colegialitate sau de alte forme uşoare de prietenie, dacă gândim relaţia de prietenie ca pe o relaţie familială. Un prieten adevărat trebuie să fie precum un frate: să fie sincer, să te respecte, să te preţuiască şi să fie pentru tine un sprijin. Niciodată un prieten, întocmai ca un frate, nu va ezita să te apere la nevoie, dar şi să te dojenească atunci când situaţia o impune sau să-ţi arate acolo unde ai greşit. 

Atunci când vorbim de prietenie nu este suficient să vorbim de o singură parte care este prietenoasă. Prietenia cere şi reciprocitate. Dacă o persoană se dovedeşte a fi un bun priten este absolut necesar ca şi cealaltă persoană să-i răspundă pe măsură. Dacă o persoană a trecut peste dorinţele sale şi a renunţat la tot ce făcea pentru a te ajuta, este obligatoriu ca şi tu să fii pregătit să-i acorzi sprijinul tău, oricând cealaltă persoană ţi-o va cere. 

Prietenia, ca orice sentiment uman, trebuie întreţinută şi dezvoltată. Nu este suficient să ştii că cineva este prietenul tău. Mereu trebuie să-i dovedeşti celuilalt devotamentul tău, apreceria, simpatia şi stima pe care i-o porţi. Cu fiecare ocazie ivită, pritenii adevăraţi se întâlnesc, iar dacă a trecut o perioadă fără să se vadă ei sunt nerăbdători să se reîntâlnească. 

Ca şi în alte situaţii din viaţa umană, nici în cazul prieteniei nu trebuie urmărită cantitatea, ci calitate. Nu este important ca numărul pritenilor să fie cât mai mare, în schimb este importantă calitatea relaţiei de prietenie. Oricum, într-un final, vorba proverbului, "pritenul la nevoie se cunoaşte". Atunci vom şti cu adevărat cine ne este prieten şi cine ne este prieten doar cu numele.